Etymologisches Wörterbuch der deutschen sprache. 2013.
finit — FINÍT, Ă, finiţi, te, adj. 1. Care are o existenţă limitată. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filozofică ce se referă la stările relative ale materiei, care au o existenţă limitată şi se pot transforma unele într altele. 2. (Despre produse, mărfuri … Dicționar Român
finit — I fi|nit 1. fi|nit sb., tet, ter, terne (verbum i finit form) II fi|nit 2. fi|nit adj., te; et finit verbum … Dansk ordbog
finit — fi|nit 〈Adj.; Gramm.〉 bestimmt; Ggs infinit ● finite Verbform die konjugierte V.; Sy Verbum finitum; → Lexikon der Sprachlehre [<lat. finitus] * * * fi|nit <Adj.> [spätlat. finitus, adj. 2. Part. von lat. finire, ↑ Finish] (Sprachwiss.) … Universal-Lexikon
finit — définit finit redéfinit … Dictionnaire des rimes
finit — adj (finit, a) SPRÅK finita och infinita verbformer … Clue 9 Svensk Ordbok
finit — 3 p.s. Prés., 3 p.s. Pas. finir … French Morphology and Phonetics
finît — 3 p.s. Impar. subj. finir … French Morphology and Phonetics
finit — fi|nit Mot Agut Adjectiu variable … Diccionari Català-Català
finít — s. n., pl. finíturi … Romanian orthography
finit — fi|nit 〈Adj.; Gramm.〉 bestimmt; finite Verbalform, finites Verb durch Person, Numerus (u. Genus) bestimmte Verbalform; Syn. Verbum finitum; Ggs.: infinit [Etym.: <lat. finitus] … Lexikalische Deutsches Wörterbuch
